Limbă care aparține familiei de limbi indo-europene și din care s-au format limbile romanice, adică franceza, italiana, portugheza, româna și spaniola. Termenul „latină” apare o singură dată în Biblie, în Ioan 19:20, unde se menționează că inscripția pusă pe stâlpul de tortură, deasupra lui Isus, a fost scrisă în ebraică, în latină și în greacă.

Când Isus Cristos a fost pe pământ, Israelul se afla sub ocupația romanilor, care vorbeau limba latină. Deși nu era vorbită de evreii de rând, latina apărea pe inscripții oficiale. Prin urmare, nu este surprinzător că Scripturile grecești creștine conțin unele latinisme, de exemplu peste 40 de nume de oameni și de locuri, precum Aquila (Aquila), Luca (Lucas), Marcu (Marcus), Pavel (Paulus), Cezareea (Caesarea) și Tiberiada (Tiberiades). În această parte a Bibliei apar echivalenți grecești pentru aproximativ 30 de termeni latinești din domeniul militar, judiciar, monetar și domestic, cum ar fi centurio (Mr 15:39, „centurionul”), denarius (Mt 20:2, „dinar”) și speculator (Mr 6:27, „bărbat din garda personală”). De asemenea, apar anumite sintagme sau expresii idiomatice tipic latinești, precum cele care au fost traduse prin „să facă pe plac” (Mr 15:15) și „au primit suficientă garanție” (Fa 17:9). Latinisme apar în special în evangheliile lui Matei și Marcu. De fapt, Marcu a folosit astfel de cuvinte mai mult decât oricare alt scriitor biblic. Aceasta susține ideea că el și-a scris evanghelia în Roma și că i-a avut în vedere pe neevrei, îndeosebi pe romani. Pavel a folosit puține latinisme, iar în Septuaginta nu apare niciunul. Pentru cei care citesc Biblia, prezența latinismelor reprezintă mai mult decât un detaliu lingvistic interesant. Acest aspect arată că scriitorii Bibliei au dat dovadă de exactitate când au descris Israelul aflat sub ocupație romană, în perioada în care Isus a fost pe pământ. În plus, utilizarea acestor latinisme și a altora asemănătoare de către scriitorii greci din aceeași perioadă dovedește că Scripturile creștine au fost redactate într-adevăr în epoca la care fac referire. Aceasta confirmă autenticitatea Scripturilor grecești creștine.