Ce susțin mulți oameni de știință? Celulele vii se împart în două mari categorii: cele cu nucleu și cele fără nucleu. Celulele umane, animale și vegetale au nucleu, iar cele bacteriene, nu. Celulele cu nucleu se numesc eucariote, iar cele fără nucleu, procariote. Întrucât celulele eucariote sunt mai complexe decât cele procariote, mulți cred că celulele animale și vegetale au evoluat din cele bacteriene.

 De fapt, mulți susțin că, pe parcursul a milioane de ani, unele celule procariote „simple” au înghițit alte celule, însă nu le-au digerat. Potrivit acestei teorii, „natura” lipsită de rațiune a găsit o modalitate de a face schimbări radicale în funcția celulelor ingerate și, în plus, de a le păstra în interiorul celulei „gazdă” în timpul diviziunii celulare. a⁹

Ce spune Biblia? Biblia afirmă că viața de pe pământ este opera unei ființe inteligente. Iată modul logic în care prezintă Biblia lucrul acesta: „Bineînțeles, orice casă este construită de cineva, dar cel care a construit toate lucrurile este Dumnezeu”. (Evrei 3:4) Într-un alt pasaj biblic se spune: „Cât de multe sunt lucrările tale, o, Iehova! Pe toate le-ai făcut cu înțelepciune. Pământul este plin de operele tale! . . . Se mișcă vietăți fără număr, creaturi vii, mici și mari”. (Psalmul 104:24, 25)

Ce arată dovezile? Progresele înregistrate în domeniul microbiologiei ne-au permis să pătrundem în lumea impresionantă a celor mai simple celule procariote cunoscute. Oamenii de știință evoluționiști au emis ipoteza că primele celule vii semănau cu aceste celule.¹⁰

Dacă teoria evoluției este adevărată, ea ar trebui să ofere o explicație plauzibilă pentru formarea întâmplătoare a primei celule „simple”. Iar dacă viața a fost creată, ar trebui să existe dovezi ale unui proiect ingenios chiar și în cele mai mici organisme vii. În continuare, te invităm să faci o călătorie imaginară în lumea celulei procariote. Pe parcursul acestei călătorii, gândește-te dacă o astfel de celulă ar fi putut să apară din întâmplare.

Ca să poți vizita celula procariotă, trebuie să devii de sute de ori mai mic decât punctul de la sfârșitul acestei fraze. Apoi, pentru a ajunge în interiorul celulei, trebuie să treci de o membrană elastică, foarte rezistentă, ce acționează asemenea zidului de cărămidă și mortar din jurul unei fabrici. Membrana este extrem de subțire: aproximativ 10 000 de straturi suprapuse ating grosimea unei foi de hârtie. Însă ea este mult mai complexă decât un zid de cărămidă. Să vedem de ce.

Asemenea zidului din jurul unei fabrici, membrana apără elementele din interiorul celulei de mediul extracelular. Ea nu permite accesul moleculelor mai complexe, care pot fi periculoase. În același timp, împiedică moleculele folositoare să părăsească celula. Totuși, membrana nu este un zid de nepătruns. Ea lasă celula să „respire”, adică să primească și să elimine molecule mici, cum este oxigenul. Dar cum reușește membrana să facă toate acestea?

Gândește-te din nou la o fabrică. Ea are paznici, care supraveghează tot ce intră și iese pe porțile ei. La fel, membrana celulară conține molecule speciale de proteine,  care acționează asemenea porților și a paznicilor.

Unele dintre aceste proteine (1) au în mijloc un canal, prin care pot trece doar anumite tipuri de molecule. Alte proteine sunt deschise pe o parte a membranei celulare (2) și închise pe cealaltă parte. Ele au un loc de cuplaj (3) cu forma potrivită pentru o substanță anume. Când acea substanță ajunge în locul de cuplaj, celălalt capăt al proteinei se deschide și lasă substanța să treacă prin membrană (4). Toate acestea au loc chiar și la suprafața celor mai simple celule!

Imaginează-ți acum că „paznicii” te-au lăsat să intri în interiorul celulei. Celula procariotă este plină cu un lichid apos, bogat în nutrienți, săruri și alte substanțe. Acestea reprezintă materia primă folosită la fabricarea compușilor necesari celulei. Însă procesul de fabricație nu se desfășoară în mod haotic. Celula este o fabrică eficientă, miile de reacții chimice din interiorul ei având loc într-o ordine bine stabilită și potrivit unui orar fix.

În cea mai mare parte a timpului, celula sintetizează proteine. Mai întâi formează aproximativ 20 de cărămizi de bază, numite aminoacizi. Aceste cărămizi sunt trimise la ribozomi (5), care pot fi comparați cu niște mașini automate ce leagă aminoacizii într-o ordine precisă pentru a forma o anumită proteină. Așa cum operațiunile dintr-o fabrică sunt coordonate de programul calculatorului central, tot așa multe dintre funcțiile celulei sunt coordonate de un „program de calculator”, sau cod, numit ADN (6). Ribozomii primesc de la ADN instrucțiuni detaliate, care arată ce proteină trebuie produsă și cum anume (7).

Modul în care este formată o proteină e de-a dreptul uimitor! Fiecare proteină se pliază într-o formă tridimensională unică (8). Această formă determină funcția pe care o va îndeplini proteina. b Imaginează-ți o linie de producție unde sunt asamblate părțile componente ale unui motor. Pentru ca motorul să funcționeze, fiecare parte componentă trebuie construită cu precizie. Tot așa, dacă o proteină nu este  construită cu precizie și nu se pliază exact în forma potrivită, ea nu va reuși să-și îndeplinească funcția în mod corespunzător și chiar ar putea cauza deteriorarea celulei.

Dar cum ajunge proteina din locul formării ei acolo unde este nevoie de ea? În momentul sintetizării, proteina primește o „etichetă cu adresa de destinație”, pe baza căreia este trimisă la locul potrivit. Astfel, chiar dacă în fiecare minut sunt formate și distribuite mii de proteine, fiecare ajunge la destinația corectă.

De ce sunt importante aceste dovezi? Moleculele complexe din cel mai simplu organism viu nu se pot reproduce singure. În afara celulei, se descompun. În interiorul celulei, ele se reproduc cu ajutorul altor molecule complexe. De exemplu, enzimele sunt necesare pentru formarea unei molecule speciale ce eliberează energie, numită adenozin trifosfat (ATP), însă enzimele nu pot fi formate fără energia eliberată de ATP. La fel, pentru producerea enzimelor este nevoie de ADN (în capitolul 3 se va vorbi despre această moleculă), însă ADN-ul nu poate fi produs fără enzime. De asemenea, doar celula poate  forma unele proteine, însă ea nu poate fi formată fără proteine. c

Microbiologul Radu Popa, cu toate că nu este de acord cu relatarea biblică despre creație, a spus în 2004: „Cum ar putea natura să creeze viață dacă noi am dat greș deși am controlat toate condițiile experimentale?”.¹³ El a adăugat: „Mecanismele necesare funcționării unei celule vii sunt atât de complexe, încât pare imposibil ca ele să fi apărut simultan din întâmplare”.¹⁴

Tu ce crezi? Când încearcă să explice originea vieții de pe pământ, teoria evoluției scoate din calcul intervenția divină. Totuși, cu cât oamenii de știință descoperă mai multe despre viață, cu atât pare mai puțin probabil ca ea să fi apărut din întâmplare. Pentru a ieși din impas, unii oameni de știință evoluționiști ar vrea să facă o delimitare între teoria evoluției și originea vieții. Crezi că este corect să procedeze astfel?

Teoria evoluției se bazează pe ideea că viața a apărut în urma unui șir lung de „accidente fericite”. Apoi un alt șir de accidente ar fi produs uimitoarea diversitate și complexitate a tuturor organismelor vii. Totuși, dacă temelia teoriei evoluției lipsește, ce se întâmplă cu celelalte teorii clădite pe această supoziție? Așa cum un zgârie-nori fără temelie solidă se va prăbuși, tot așa o teorie care susține evoluția fără să poată explica originea vieții se va nărui.

Acum, după ce ai făcut această scurtă călătorie, în care ai observat structura și funcțiile unei celule „simple”, ce părere ai? Este această celulă rezultatul mai multor accidente sau, dimpotrivă, dovada unui proiect ingenios? Dacă nu știi încă sigur care este răspunsul, te invităm într-o altă călătorie, în care vei putea observa îndeaproape „programul principal” ce coordonează funcțiile tuturor celulelor.