Îmbrăcămintea şi pieptănătura au fost piatra mea de poticnire

RELATARE DE EILEEN BRUMBAUGH

AM FOST crescută în religia Vechiul Ordin al Fraţilor Baptişti Germani, o religie asemănătoare cu cea practicată de amish şi de menoniţi. Ordinul a fost înfiinţat în 1708, în Germania, făcând parte din mişcarea de trezire spirituală numită Pietism. În The Encyclopedia of Religion se spune că Pietismul s-a caracterizat printr-o „viziune despre o lume care are nevoie de evanghelia lui Cristos“, ceea ce a dus la organizarea în diverse ţări a unor campanii misionare, care s-au bucurat de succes.

În 1719, un mic grup condus de Alexander Mack a sosit în regiunea cunoscută azi sub numele de Pennsylvania (SUA). Mai târziu s-au format şi alte grupări, fiecare interpretând în felul ei învăţăturile lui Alexander Mack. Micuţa noastră biserică număra aproximativ 50 de membri. Se punea un mare accent pe citirea Bibliei şi pe respectarea cu stricteţe a deciziilor oficiale luate de membrii bisericii.

Timp de cel puţin trei generaţii, familia mea a aderat la această credinţă şi la modul de viaţă impus de ea. Am devenit şi eu o membră a acestei biserici, botezându-mă la vârsta de 13 ani. Am fost învăţată că e greşit să ai sau să foloseşti o maşină, un tractor, un telefon sau chiar un radio ori vreun alt aparat electric. La noi, femeile se îmbrăcau simplu, nu îşi tundeau părul niciodată şi aveau tot timpul capul acoperit. Bărbaţii purtau barbă. Noi consideram că a nu face parte din lume însemna şi a nu purta haine moderne ori bijuterii şi a nu ne machia, toate acestea fiind privite ca dovezi de mândrie păcătoasă.

Fuseserăm învăţaţi să avem un respect profund faţă de Biblie, pe care o consideram hrana noastră spirituală. În fiecare dimineaţă, înainte de a lua micul dejun, ne adunam cu toţii în camera de zi, unde tata ne citea câte un capitol din Biblie şi făcea câteva comentarii pe marginea textului citit. Apoi îngenuncheam cu toţii, iar tata se ruga. După aceea, mama repeta rugăciunea Tatăl nostru. Întotdeauna aşteptam cu nerăbdare închinarea de dimineaţă pentru că se aduna toată familia şi ne concentram asupra lucrurilor spirituale.

Locuiam la o fermă în apropiere de oraşul Delphi, statul Indiana. Aici cultivam tot felul de legume, pe care le duceam cu căruţa în oraş şi le vindeam oamenilor pe stradă ori de la uşă la uşă. Pentru noi, munca grea făcea parte din serviciul adus lui Dumnezeu. Prin urmare, munceam din greu în fiecare zi, în afară de duminică, zi în care nu trebuia să facem nici o „lucrare de servitor“. Uneori însă eram atât de prinşi cu munca la câmp, încât ne era foarte greu să ne mai concentrăm şi asupra lucrurilor spirituale.

Căsătoria şi viaţa de familie

În 1963, la 17 ani, m-am căsătorit cu James, care făcea  parte din biserica noastră. Străbunicii lui fuseseră şi ei membri ai Vechiului Ordin. Atât eu, cât şi James ne doream mult să-i slujim lui Dumnezeu şi consideram că biserica noastră era cea adevărată.

În 1975 aveam deja şase copii, iar în 1983 s-a născut cel de-al şaptelea şi ultimul copil. Rebecca era singura noastră fetiţă, fiind a doua dintre copii. Munceam din greu, cheltuiam puţini bani şi duceam o viaţă simplă. Ne-am străduit să întipărim în inima copiilor noştri aceleaşi principii biblice pe care le-am învăţat de la părinţi şi de la ceilalţi membri ai religiei noastre.

Pentru Vechiul Ordin al Fraţilor, aspectul exterior era foarte important. Întrucât nimeni nu poate citi ce e în inima cuiva, noi consideram că modul în care se îmbrăca o persoană dezvăluia ce este ea în interior. Prin urmare, dacă o femeie îşi umfla puţin mai mult părul era considerată o persoană mândră. Dacă materialul din care erau confecţionate hainele noastre austere avea un model mai mare, însemna tot mândrie. Uneori, aceste chestiuni ajungeau să fie chiar mai importante decât Scripturile.

În închisoare

Spre sfârşitul anilor ’60, fratele mai mic al soţului meu, Jesse, crescut şi el în credinţa noastră, a fost închis pentru că a refuzat să îndeplinească serviciul militar. Aici, el a întâlnit Martori ai lui Iehova care considerau şi ei că a participa la un război era în contradicţie cu principiile biblice (Isaia 2:4; Matei 26:52). Jesse a purtat multe discuţii biblice cu Martorii şi a putut observa personal calităţile acestora. După un studiu aprofundat al Bibliei, el s-a botezat ca Martor al lui Iehova, spre marea noastră consternare.

Jesse i-a vorbit soţului meu despre cele învăţate şi s-a îngrijit să i se trimită cu regularitate revistele Turnul de veghe şi Treziţi-vă! James le-a citit, iar interesul său faţă de Biblie a crescut. Întrucât întotdeauna şi-a dorit să-i slujească lui Dumnezeu, dar de multe ori s-a simţit departe de El, James era interesat de orice lucru care îl putea ajuta să se apropie de Dumnezeu.

Bătrânii noştri ne îndemnau să citim reviste religioase de la amish, menoniţi şi alte grupări ale Vechiului Ordin, chiar dacă le consideram pe toate religii care făceau parte din lume. Tata însă avea prejudecăţi mari faţă de Martori. El era de părere că revistele Turnul de veghe şi Treziţi-vă! nu trebuiau citite niciodată. Prin urmare, când l-am văzut pe James citindu-le, m-am îngrozit. Mi-era teamă că îşi va însuşi învăţături false.

Totuşi, James avea de mult timp îndoieli în legătură cu unele convingeri ale bisericii noastre care, după părerea lui, veneau în contradicţie cu Biblia. Era vorba mai ales de învăţătura conform căreia era păcat să faci duminica orice „lucrare de servitor“. De exemplu, biserica noastră ne-a învăţat că duminica ai voie să adapi animalele, dar nu şi să smulgi vreo buruiană. Bătrânii nu puteau aduce în sprijinul acestei reguli nici un argument biblic. Încetul cu încetul am început să am şi eu îndoieli în legătură cu astfel de învăţături.

Deoarece mereu am crezut că Biserica noastră era Biserica lui Dumnezeu şi ne dădeam seama ce ar fi însemnat să o părăsim, ne-a fost greu să o abandonăm. Totuşi, conştiinţa nu ne mai lăsa să rămânem într-o religie despre care ştiam că nu aderă pe deplin la Biblie. Prin urmare, în 1983 am scris o scrisoare în care explicam de ce părăseam Ordinul şi ceream ca ea să fie citită în faţa congregaţiei. Am fost excluşi din Biserică.

În căutarea religiei adevărate

Am început să căutăm religia adevărată. Am căutat consecvenţă, adică o religie ai cărei membri să pună în practică ceea cea le predică altora. Mai întâi de toate, am eliminat toate religiile care luau parte la război. Eram încă atraşi de religiile „austere“ deoarece consideram că un mod de viaţă auster şi o îmbrăcăminte sobră erau indicii că religia  respectivă nu făcea parte din lume. În perioada 1983–1985, am călătorit prin ţară examinând religie după religie: menoniţii, quakerii şi alte grupări „austere“.

În acea perioadă, Martorii lui Iehova ne-au vizitat la ferma noastră, aflată în apropiere de oraşul Camden, statul Indiana. Îi ascultam, însă le ceream să folosească numai traducerea King James a Bibliei. Apreciam poziţia Martorilor faţă de război, dar mie îmi era greu să-i ascult. Mă gândeam că, dacă ei nu reuşiseră să înţeleagă necesitatea de a fi separaţi de lume prin modul de a se îmbrăca, însemna că nu puteau fi religia adevărată. După părerea mea, mândria îi făcea pe oameni să se îmbrace altfel decât noi. Consideram că lucrurile, sau bunurile materiale, îi făceau pe oameni mândri.

James a început să meargă la Sala Regatului a Martorilor lui Iehova, luându-i cu el pe unii dintre băieţii noştri. Eram foarte supărată. Soţul meu mă ruga deseori să merg cu el, dar eu refuzam de fiecare dată. Într-o zi, el mi-a zis: „Chiar dacă nu eşti de acord cu toate învăţăturile lor, vino doar să vezi cum se poartă unii cu alţii“. James fusese impresionat de acest lucru.

În cele din urmă, m-am hotărât să merg cu el, dar îmi propusesem să fiu foarte prudentă. Am intrat în Sala Regatului îmbrăcată cu hainele mele simple, lipsite de culoare şi cu boneta pe cap. Unii dintre băieţii noştri erau desculţi, îmbrăcaţi la fel de simplu. Totuşi, Martorii ne-au întâmpinat cu căldură. Mi-am zis în sinea mea: „Chiar dacă suntem diferiţi de ei, ne acceptă aşa cum suntem“.

Deşi m-a impresionat atitudinea lor iubitoare, eram hotărâtă să vin doar ca să privesc şi să-i observ. Nu mă ridicam în picioare şi nici nu cântam alături de ei. După întrunire le puneam o mulţime de întrebări, cerându-le explicaţii cu privire la lucruri pe care, după părerea mea, nu le făceau bine sau cu privire la semnificaţia anumitor versete. Chiar dacă am fost cam lipsită de tact, toţi cei pe care i-am abordat m-au tratat cu multă consideraţie. Am fost impresionată şi de faptul că le-am pus aceleaşi întrebări mai multor Martori şi am primit răspunsuri care nu se contraziceau deloc. Uneori, ei mi-au dat răspunsul în scris, ceea ce pentru mine era foarte util deoarece, mai târziu, puteam să-l studiez singură.

În vara anului 1985 am mers cu toată familia la un congres al Martorilor lui Iehova care s-a ţinut în Memphis, statul Tennessee. Ne-am dus doar ca să vedem cum e. James avea încă barbă, iar eu eram îmbrăcată încă în hainele mele austere. În pauze, aproape că n-a fost clipă în care să nu fi stat de vorbă cu cineva. Am fost mişcaţi de iubirea şi de atenţia arătate şi de faptul că am fost acceptaţi în mijlocul lor. De asemenea, ne-a impresionat unitatea, întrucât, indiferent la ce întrunire asistam, învăţăturile erau aceleaşi.

James, mişcat de interesul personal arătat de Martori, a acceptat un studiu biblic. El a cercetat totul în amănunţime, dorind să fie sigur de ceea ce învăţa (Faptele 17:11; 1 Tesaloniceni 5:21). Cu timpul, James a ajuns la concluzia că găsise adevărul. În mine însă se dădea o luptă. Îmi doream să fac ce e bine, dar nu vroiam să fiu „modernă“ şi nici să fiu catalogată drept femeie „din lume“. Când, în sfârşit, am fost de acord să studiez Biblia, pe un genunchi aveam traducerea King James, iar pe celălalt Traducerea lumii noi, o traducere mai modernă. Verificam fiecare verset în amândouă Bibliile ca să fiu sigură că nu sunt înşelată.

 Cum m-am convins

Studiind Biblia cu Martorii am învăţat că Tatăl nostru ceresc este un singur Dumnezeu, nu trei în unul, şi că noi suntem suflete, nu avem un suflet nemuritor (Geneza 2:7; Deuteronomul 6:4; Ezechiel 18:4; 1 Corinteni 8:5, 6). De asemenea, am învăţat că iadul este mormântul comun al oamenilor, nu un loc de chin în foc (Iov 14:13; Psalmul 16:10; Eclesiastul 9:5, 10; Faptele 2:31). Învăţarea adevărului despre iad a fost un punct de cotitură, deoarece membrii Vechiului Ordin nu reuşiseră să cadă de acord cu privire la semnificaţia lui.

Cu toate acestea, încă mă întrebam cum ar putea Martorii să fie religia adevărată când, după părerea mea, ei încă făceau parte din lume. Ei nu duceau acea viaţă „austeră“, o condiţie pe care eu o consideram esenţială. În acelaşi timp însă, mi-am dat seama că ei împlineau porunca lui Isus de a predica vestea bună a Regatului tuturor oamenilor. Eram atât de derutată! — Matei 24:14; 28:19, 20.

În aceste momente grele, iubirea arătată de Martori m-a ajutat să-mi continui căutările. Întreaga congregaţie s-a interesat de familia noastră. Eram vizitaţi de mulţi membri ai congregaţiei, uneori sub pretextul că vor să cumpere de la noi lapte şi ouă; astfel am putut vedea că sunt cu adevărat oameni buni. Chiar dacă un anume Martor studia cu noi, casa noastră nu era ocolită de ceilalţi. Dimpotrivă, ori de câte ori cineva din congregaţie era prin zonă, se oprea şi pe la noi. Aveam mare nevoie să-i cunoaştem pe Martori, şi am ajuns să apreciem interesul lor sincer şi iubirea lor autentică.

Nu doar Martorii din congregaţia cea mai apropiată au arătat interes faţă de noi. Încă mă chinuia problema îmbrăcămintei şi pieptănăturii potrivite pentru creştini, când m-a vizitat Kay Briggs, o Martoră dintr-o congregaţie din zonă, care prefera să se îmbrace simplu şi să nu se machieze. Cu ea mă simţeam în largul meu şi am reuşit să-mi exprim mai liber gândurile. Apoi, într-o zi, m-a vizitat Lewis Flora, care fusese şi el crescut într-o religie „austeră“. El a citit pe faţa mea problema ce mă chinuia şi mi-a trimis o scrisoare de 10 pagini în care încerca să-mi liniştească gândurile ce mă frământau. Bunătatea lui m-a impresionat până la lacrimi. Am citit scrisoarea aceea de foarte multe ori.

Apoi l-am rugat pe fratele O’Dell, un supraveghetor itinerant, să-mi explice versetele din Isaia 3:18–23 şi 1 Petru 3:3, 4. „Nu reiese din aceste versete că pentru a-i plăcea lui Dumnezeu trebuie să avem o îmbrăcăminte austeră?“, l-am întrebat eu. El a raţionat astfel: „E greşit să purtăm bonetă *? E greşit ca fetele să-şi împletească părul?“ În religia noastră împleteam părul fetiţelor, iar femeile purtau bonete. Am reuşit să văd lipsa de consecvenţă şi am rămas impresionată de răbdarea şi amabilitatea arătate de acest supraveghetor.

Cu timpul am început să mă conving tot mai mult. Totuşi era o chestiune care încă nu-mi dădea deloc pace: tăierea părului la femei. Au fost bătrâni creştini care mi-au explicat că la unele femei părul creşte numai până la o anumită lungime, în timp ce la altele părul creşte foarte lung. Aşadar, puteam spune că părul uneia era mai bun decât al alteia? M-au ajutat şi să înţeleg ce rol are conştiinţa în alegerea îmbrăcămintei şi a pieptănăturii şi mi-au dat să citesc unele articole acasă.

Acţionăm în baza celor învăţate

Noi căutaserăm roade bune şi asta am şi găsit. Isus a spus: „Prin aceasta toţi vor şti că sunteţi discipolii mei, dacă aveţi iubire între voi“ (Ioan 13:35). Eram convinşi că Martorii lui Iehova erau poporul care arăta iubire autentică. Cu toate acestea, pentru copiii noştri mai mari, Nathan şi Rebecca, n-a fost deloc uşor, deoarece acceptaseră religia Vechiului Ordin şi fuseseră botezaţi în ea. În cele din urmă, ei au fost mişcaţi de adevărurile biblice pe care li le-am împărtăşit, precum şi de iubirea arătată de Martori.

De exemplu, Rebecca şi-a dorit dintotdeauna să fie în relaţii apropiate cu Dumnezeu. Şi i-a fost mai uşor să-i vorbească lui Dumnezeu în rugăciune când a aflat că el nu predestinează acţiunile oamenilor sau viitorul lor. S-a apropiat şi mai mult de Creator când a înţeles că el nu este o parte dintr-o misterioasă Trinitate, ci o persoană reală, pe care oamenii o pot imita (Efeseni 5:1). Şi a fost foarte fericită că nu trebuia să i se  adreseze în stilul arhaic folosit de traducerea King James. Pe măsură ce a aflat care erau cerinţele lui Dumnezeu privitoare la rugăciune şi care era măreţul lui scop privitor la oameni, şi anume de a trăi pentru totdeauna într-un paradis pământesc, ea s-a simţit mult mai aproape de Creator. — Psalmul 37:29; Revelaţia 21:3, 4.

Privilegii de care ne bucurăm cu toţii

Eu, James şi cinci dintre copiii noştri, cei mai mari, Nathan, Rebecca, George, Daniel şi John, ne-am botezat ca Martori ai lui Iehova în vara anului 1987. Harley s-a botezat în 1989, iar Simon, în 1994. Cu toţii am rămas dedicaţi lucrării pe care Isus Cristos le-a poruncit-o discipolilor săi s-o înfăptuiască: lucrarea de proclamare a veştii bune despre Regatul lui Dumnezeu.

Cei cinci băieţi mai mari, Nathan, George, Daniel, John şi Harley, precum şi fiica noastră, Rebecca, au slujit la filiala din Statele Unite a Martorilor lui Iehova. George este încă acolo, după 14 ani de serviciu, iar Simon, care a terminat şcoala în 2001, a devenit recent membru al familiei Betel de la această filială. Toţi băieţii sunt bătrâni de congregaţie sau slujitori ministeriali, slujind într-una din congregaţiile Martorilor lui Iehova. Soţul meu este bătrân în congregaţia Thayer din Missouri, iar eu particip din plin la ministerul de teren.

Avem trei nepoţei, Jessica, Latisha şi Caleb, şi suntem fericiţi să-i vedem pe părinţii lor întipărindu-le în inimile fragede iubirea faţă de Iehova. Ca familie, ne bucurăm că Iehova ne-a atras la el şi că ne-a ajutat să identificăm poporul care-i poartă numele, văzând iubirea sfântă din mijlocul lui.

Îi înţelegem pe toţi cei care doresc din suflet să-i fie plăcuţi lui Dumnezeu, dar a căror conştiinţă a fost, probabil, instruită de mediul în care au crescut, nu de Biblie. Sperăm ca ei să găsească bucuria pe care o avem noi azi, de a merge de la uşă la uşă, nu cu produse agricole, ci cu un mesaj despre Regatul lui Dumnezeu şi despre minunatele lucruri pe care le va realiza el. Mi se umplu ochii de lacrimi de recunoştinţă când mă gândesc la câtă răbdare şi câtă iubire au manifestat faţă de noi oamenii ce poartă numele lui Dumnezeu, Iehova!

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiilor de la pagina 19]

La 7 ani şi, mai târziu, când am devenit adultă

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

James, George, Harley şi Simon, îmbrăcaţi simplu

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Această fotografie, făcută când duceam produse agricole la piaţă, a apărut într-un ziar local

[Provenienţa fotografiei]

Journal and Courier, Lafayette, Indiana

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Alături de familia mea, în prezent