CÂND aveam 12 ani am înțeles că aveam ceva prețios de oferit. La un congres, un frate m-a întrebat dacă mi-ar plăcea să predic. I-am spus „Da”, deși nu mai predicasem niciodată. Am mers în teritoriu, iar el mi-a dat câteva broșuri despre Regatul lui Dumnezeu și mi-a zis: „Tu mergi la oamenii de pe partea aceea a străzii, iar eu merg la cei de pe partea asta”. Emoționat, am început să merg din casă în casă și, spre surprinderea mea, în scurt timp am dat toate broșurile. Era clar că mulți oameni își doreau ceea ce aveam să le ofer.

M-am născut în 1923 în Chatham, comitatul Kent, Anglia. Am crescut într-o lume plină de oameni dezamăgiți. Războiul cel Mare n-a făcut din lume un loc mai bun, așa cum se spera. Părinții mei erau dezamăgiți și de pastorii baptiști, care păreau mult prea preocupați să avanseze în cadrul bisericii. Când aveam aproximativ nouă ani, mama a început să meargă la sala Asociației Internaționale a Studenților în Biblie, unde își țineau „clasele”, sau întrunirile, cei care adoptaseră numele de Martori ai lui Iehova. Una dintre surorile de acolo ținea cu noi, copiii, lecții biblice folosind Biblia și cartea Harfa lui Dumnezeu. Îmi plăcea ce învățam.

În adolescență, îmi plăcea să le vorbesc oamenilor despre speranța din Cuvântul lui Dumnezeu. Deseori predicam singur din casă în casă, dar, când predicam cu alții, învățam multe de la ei. De exemplu, într-o zi, în timp ce mergeam cu bicicleta spre teritoriu împreună cu un frate mai în vârstă, am trecut pe lângă un cleric, iar eu am spus: „Uite o capră!”. Fratele s-a oprit și m-a rugat să mă așez alături de el pe un buștean. El mi-a zis: „Cine ți-a dat autoritate să judeci cine este capră? Hai mai bine să ne bucurăm că le ducem oamenilor vestea bună și să lăsăm judecata în seama lui Iehova”. În acea perioadă am învățat multe despre fericirea de a dărui (Mat. 25:31-33; Fap. 20:35).

De la un alt frate mai în vârstă am învățat că, pentru a găsi fericire dăruind, uneori trebuie să perseverăm cu răbdare. Soția lui nu-i suporta pe Martorii lui Iehova. Odată, fratele m-a invitat la el acasă pentru o gustare. Ea s-a înfuriat atât de tare, încât a început să arunce în noi cu cutii de ceai. Fratele nu s-a supărat, ci, cu zâmbetul pe buze, a pus cutiile de ceai la locul lor. Răbdarea  i-a fost răsplătită ani mai târziu, când soția lui s-a botezat ca Martoră a lui Iehova.

Dorința mea de a le vorbi oamenilor despre o speranță de viitor a continuat să crească. Eu și mama ne-am botezat în martie 1940 la Dover. În septembrie 1939, când aveam 16 ani, Marea Britanie a declarat război Germaniei. În iunie 1940, stăteam în pragul casei și mă uitam cum mii de soldați traumatizați treceau pe lângă noi în camioane. Erau supraviețuitorii Bătăliei de la Dunkerque. N-am văzut nicio licărire de speranță în ochii lor. Cât de mult mi-aș fi dorit să le vorbesc despre Regatul lui Dumnezeu! Mai târziu în anul acela, Germania a început să bombardeze cu regularitate Marea Britanie. În fiecare noapte, vedeam cum bombardierele germane zburau pe deasupra zonei noastre. Când cădeau, bombele produceau un șuierat, care ne îngrozea și mai mult. Dimineața vedeam zone întregi cu case distruse. Aceste lucruri m-au ajutat să înțeleg și mai bine că Regatul era singura mea speranță de viitor.

În 1941 am pășit pe o cale de viață care m-a făcut foarte fericit. Lucram la Șantierul Naval Regal din Chatham, unde învățam să construiesc nave. Aveam un loc de muncă bine plătit și râvnit de mulți. Slujitorii lui Iehova știau de multă vreme că un creștin nu trebuie să lupte în războaiele dintre națiuni. Iar în jurul anului 1941 am înțeles că nu ar trebui să lucrăm în industria de armament (Ioan 18:36). Întrucât la șantierul naval se construiau submarine, am decis să renunț la locul meu de muncă și să încep serviciul cu timp integral. Prima mea repartiție a fost orășelul pitoresc Cirencester, aflat în regiunea Cotswolds.

Când am împlinit 18 ani, am fost închis nouă luni pentru că am refuzat serviciul militar. Am avut un sentiment îngrozitor când ușa celulei mele a fost trântită și am rămas singur. În scurt timp însă, gardienii și deținuții au început să mă întrebe de ce eram acolo, astfel că le-am vorbit cu bucurie despre credința mea.

După ce am ieșit din închisoare, am fost rugat să merg împreună cu Leonard Smith a și să predicăm în mai multe orășele din comitatul Kent, de unde eram amândoi. Începând din 1944, în Kent au căzut peste o mie de avioane fără pilot, încărcate cu explozibil. Noi ne aflam chiar pe traiectoria lor de zbor, între Europa ocupată de naziști și Londra. Aceste bombe zburătoare, pe care oamenii le-au numit „doodlebugs”, produceau o adevărată  teroare. Dacă auzeai că motorul unui avion se oprea, așa cum am auzit noi de multe ori, știai că în câteva secunde acesta se va prăbuși și va exploda. În perioada aceea, eu și Leonard conduceam un studiu biblic cu o familie alcătuită din cinci membri. Uneori stăteam sub o masă de fier menită să ne protejeze în cazul în care casa se prăbușea. În cele din urmă, întreaga familie s-a botezat.

După război, am făcut pionierat doi ani în sudul Irlandei. Nu știam cât de diferită era Irlanda de Anglia. Mergeam de la ușă la ușă, spunând că eram misionari și întrebând de un loc de cazare, și ofeream reviste pe stradă. Ce naivi eram să facem asta într-o țară catolică! Când un om ne-a amenințat cu bătaia, m-am adresat unui polițist, care mi-a zis: „Păi, la ce te așteptai?”. Nu știam câtă putere aveau preoții! Din cauza lor, oamenii își pierdeau locul de muncă dacă primeau cărțile noastre, iar noi am fost evacuați din locuințele în care stăteam.

În scurtă vreme am învățat că, atunci când ajungeam într-o regiune nouă, cel mai bine era să mergem cu bicicleta departe de locuința noastră și să predicăm în zonele care aveau alt preot. Abia la urmă îi vizitam pe oamenii din apropiere. În Kilkenny, studiam cu un tânăr de trei ori pe săptămână, în pofida amenințărilor unor gloate violente. Îmi plăcea atât de mult să-i învăț pe oameni din Biblie, încât am făcut cerere pentru a fi instruit ca misionar la Școala Biblică Galaad.

După cursul de cinci luni din statul New York, patru dintre noi am fost repartizați pe insulele mai mici din Marea Caraibilor. În noiembrie 1948, am plecat din New York la bordul unei goelete de 18 metri, numite Sibia. Nu mai navigasem niciodată, așa că eram foarte entuziasmat. Unul dintre noi, pe nume Gust Maki, era căpitan de vas cu experiență. El ne-a învățat câteva lucruri de bază, cum ar fi să ridicăm și să coborâm pânzele, să folosim busola și să navigăm împotriva vântului. Gust a condus cu iscusință ambarcațiunea noastră timp de 30 de zile prin furtuni puternice până am ajuns în arhipelagul Bahamas.

După ce am predicat câteva luni pe insulele mai mici din Bahamas, am pornit spre insulele Leeward și insulele Windward, care se întind pe o distanță de aproximativ 800 de kilometri, de la Insulele Virgine, aflate lângă Puerto Rico, până aproape de Trinidad. Cinci ani am predicat în mare parte pe insule izolate, unde nu erau Martori. Uneori treceau săptămâni întregi fără să reușim să trimitem sau să primim scrisori. Însă am fost foarte fericiți să predicăm cuvântul lui Iehova pe acele insule! (Ier. 31:10)

Când ancoram într-un golf, sosirea noastră crea agitație în rândul sătenilor, care se adunau pe chei ca să vadă cine eram. Unii nu mai văzuseră niciodată o goeletă și nici oameni albi. Localnicii erau foarte primitori și cunoșteau bine Biblia. De multe ori, ei ne dădeau pește proaspăt, avocado și arahide. Întrucât nava noastră era mică, aveam puțin spațiu pentru dormit, gătit sau spălat haine, dar ne descurcam.

Vâsleam până la țărm și, pe parcursul zilei, îi vizitam pe oameni. Le spuneam că urma să se țină o cuvântare biblică. Apoi, la lăsarea serii, sunam din clopoțelul de la bord. Era minunat să-i  vezi pe localnici cum veneau! Felinarele lor erau ca niște stele ce licăreau coborând de pe dealuri. Uneori veneau o sută de persoane și puneau întrebări până noaptea târziu. Le plăcea să cânte, așa că am scris la mașină versurile unor cântări ale Regatului și li le-am dat. Noi patru începeam să cântăm, iar oamenii ni se alăturau. Vocile lor se armonizau foarte plăcut! Ce vremuri frumoase!

După ce conduceam un studiu biblic, unii dintre cei cu care studiam ne însoțeau până la următoarea familie ca să participe și la acel studiu. După ce petreceam câteva săptămâni într-un loc, trebuia să plecăm. Însă deseori îi rugam pe cei care manifestaseră mai mult interes să continue să studieze cu ceilalți până ne întorceam. Era o plăcere să vezi cu câtă seriozitate priveau unii dintre ei această însărcinare!

În prezent, multe dintre acele insule sunt pline de turiști. Pe atunci însă, ele erau locuri izolate, în care vedeai doar lagune turcoaz, plaje cu nisip și palmieri. Obișnuiam să navigăm de la o insulă la alta noaptea. Delfinii se jucau în jurul nostru și tot ce puteam auzi era sunetul navei noastre care tăia valurile. Lumina lunii, reflectată de apele liniștite ale mării, părea o potecă argintie care se întindea până la orizont.

După ce am predicat cinci ani pe insule, am navigat până la Puerto Rico pentru a schimba goeleta cu o navă cu motoare. Când am ajuns acolo, am întâlnit o misionară frumoasă, pe nume Maxine Boyd, de care m-am îndrăgostit. Ea predica vestea bună cu zel încă din copilărie. Maxine slujise ca misionară în Republica Dominicană până în 1950, când a fost expulzată de guvernul catolic. Ca membru al echipajului, puteam să rămân în Puerto Rico numai o lună. În scurtă vreme urma să plec spre insule și să fiu departe alți câțiva ani. Așa că mi-am zis: „Ronald, dacă o vrei pe fata asta, trebuie să te miști repede”. După trei săptămâni am cerut-o în căsătorie, iar după șase săptămâni eram căsătoriți. Eu și Maxine am fost repartizați ca misionari în Puerto Rico, așa că nu am mai plecat cu noua navă.

În 1956 am început lucrarea de circumscripție. Mulți frați erau săraci, dar ne plăcea să-i vizităm. De exemplu, în satul Potala Pastillo erau două familii de Martori cu mulți copii, cărora obișnuiam să le cânt la fluier. Am întrebat-o pe una dintre fetițe, pe nume Hilda, dacă voia să vină cu noi în predicare. Ea a zis: „Aș vrea, dar nu pot. N-am pantofi”. I-am cumpărat o pereche și a venit cu noi în predicare. Ani mai târziu, în 1972, când eu și Maxine am vizitat Betelul din Brooklyn, am fost abordați de o soră care abia absolvise Școala Galaad. Tocmai se pregătea să meargă în repartiția ei, Ecuador. Ea ne-a spus: „Nu mă recunoașteți, nu-i așa? Sunt fetița din Pastillo care nu avea pantofi”. Era Hilda! Am plâns de bucurie!

În 1960 am fost invitați să slujim la filiala din Puerto Rico. Aceasta se afla într-o casă mică din Santurce, San Juan. La început, cea mai mare parte din muncă o făceam eu și Lennart Johnson. El și soția lui au fost primii Martori ai lui Iehova din Republica Dominicană și veniseră în Puerto Rico în 1957. Mai târziu, Maxine s-a ocupat de abonamentele la reviste; erau peste o mie pe săptămână. A lucrat cu plăcere deoarece se gândea la toți acei oameni care primeau hrană spirituală.

Îmi place serviciul la Betel, deoarece înseamnă să dăruiești. Însă nu înseamnă o viață fără probleme. De exemplu, cu ocazia primului congres internațional ținut în Puerto Rico, în 1967, m-am simțit copleșit de responsabilități. Nathan Knorr, care era pe atunci în fruntea lucrării Martorilor lui Iehova, a venit în Puerto Rico. El a crezut în mod greșit că nu asigurasem transportul misionarilor care ne vizitau, deși eu făcusem acest lucru. Ulterior, el m-a sfătuit cu fermitate să fiu mai organizat și mi-a spus că îl dezamăgisem. N-am vrut să-l contrazic, dar am simțit că m-a judecat greșit și am fost supărat o vreme. Totuși, cu prima ocazie când eu și Maxine ne-am întâlnit cu fratele Knorr, el ne-a invitat în camera lui și a pregătit o masă pentru noi.

Când eram în Puerto Rico, eu și Maxine am mers de mai multe ori în Anglia pentru a-mi vizita  familia. Tata nu acceptase adevărul odată cu mine și cu mama. Dar, când veneau vorbitori de la Betel, deseori mama îi caza la noi. Tata a văzut cât de umili erau acești supraveghetori de la Betel, spre deosebire de clericii care îl dezgustaseră în trecut. În cele din urmă, în 1962, tata s-a botezat ca Martor al lui Iehova.

Scumpa mea soție, Maxine, a murit în 2011. Abia aștept s-o revăd la înviere. Cât de mult mă bucură această perspectivă! În cei 58 de ani petrecuți împreună, eu și Maxine am văzut cum numărul Martorilor lui Iehova din Puerto Rico a crescut de la circa 650 la 26 000! Apoi, în 2013, filiala din Puerto Rico a fuzionat cu cea din Statele Unite și am fost invitat să slujesc la Wallkill, New York. După 60 de ani în Puerto Rico, mă simțeam la fel de portorican ca micuța coquí, broscuța de copac care este simbolul insulei și care cântă co-chi, co-chi pe înserat. Dar era momentul să merg mai departe.

Și în prezent îmi place să-i slujesc lui Dumnezeu la Betel. Am peste 90 de ani și sarcina mea este să-i încurajez pe membrii familiei Betel în calitate de păstor spiritual. Mi s-a spus că am vizitat peste 600 de frați și surori de când sunt la Wallkill. Unii dintre cei care trec pe la mine vor să discutăm despre probleme personale sau de familie. Alții mă întreabă cum pot avea succes în serviciul la Betel. Iar alții, care s-au căsătorit de puțin timp, îmi cer sfaturi cu privire la viața de familie. Unii au fost repartizați în teritoriu. Îi ascult pe toți și, ori de câte ori este potrivit, le spun: „«Dumnezeu îl iubește pe cel ce dă cu bucurie». De aceea, bucurați-vă de munca pe care o faceți. Este pentru Iehova” (2 Cor. 9:7).

Secretul fericirii la Betel sau oriunde altundeva este următorul: Nu uita de ce munca pe care o faci este importantă. Tot ce facem la Betel este un serviciu sacru. Prin acest serviciu ajutăm „sclavul fidel și prevăzător” să dea hrană spirituală familiei noastre mondiale de frați (Mat. 24:45). Oriunde îi slujim lui Iehova, avem ocazia să-l lăudăm. De aceea, să facem cu drag ceea ce ne cere el, fiindcă „Dumnezeu îl iubește pe cel ce dă cu bucurie”.