M-AM născut în 1923, în Hemsworth, un oraș din Yorkshire (Anglia). Am avut un singur frate, Bob, mai mare decât mine. Când aveam în jur de 9 ani, tata a primit câteva cărți în care erau demascate învățături religioase false. Dezgustat de ipocrizia capilor religioși, el a fost foarte impresionat de cele citite. După câțiva ani, am fost vizitați de Bob Atkinson, care predica din casă în casă. El ne-a pus la fonograf o cuvântare a fratelui Rutherford. Ne-am dat seama imediat că acea cuvântare provenea de la același grup care publicase cărțile citite de tata. Părinții mei i-au propus fratelui Atkinson să ia cina cu noi în fiecare seară ca să ne răspundă la numeroasele întrebări biblice pe care le aveam. El ne-a invitat să participăm la întrunirile ținute în locuința unui frate, la câțiva kilometri distanță de casa noastră. Asistând cu regularitate la întruniri, am progresat repede. Nu după mult timp, în Hemsworth s-a format o mică congregație. Mai târziu am început să cazăm la noi acasă servii de zonă (în prezent, supraveghetorii de circumscripție) și să-i invităm la masă pe pionierii care slujeau în apropiere. Acei frați și surori au avut o influență bună asupra mea.

Familia noastră începuse o mică afacere, însă tata i-a spus fratelui meu: „Dacă vrei să faci pionierat, trebuie să renunțăm la afacere”. Bob a fost de acord. La vârsta de 21 de ani a plecat de acasă pentru a face pionierat. Doi ani mai târziu, când aveam 16 ani, am început și eu pionieratul. Cu excepția weekendurilor, predicam, de cele mai multe ori, singură, folosind o fișă de mărturie și un fonograf. Dar Iehova m-a binecuvântat, astfel că am început un studiu biblic cu o persoană care, în cele din urmă, s-a botezat. Cu timpul, mulți membri ai familiei ei au acceptat adevărul. În anul următor am fost numită pionieră specială. Împreună cu partenera mea, Mary Henshall, am fost trimisă într-un teritoriu nerepartizat, în comitatul Cheshire.

Pe la jumătatea celui de-al Doilea Război Mondial, li s-a cerut și femeilor să contribuie la efortul de război. Slujitorii cu timp integral se așteptau să  fie scutiți de această îndatorire, la fel ca alți miniștri religioși. Dar tribunalele nu ne-au acordat acest drept, prin urmare, am fost condamnată la o lună de închisoare. În anul următor, când am împlinit 19 ani, deși m-am înregistrat ca obiector de conștiință, am fost adusă în fața a două tribunale. Cazul meu a fost respins de ambele instanțe. Pe parcursul acestei experiențe am simțit că spiritul sfânt mă întărește și că Iehova mă ține de mână, ajutându-mă să fiu puternică și fermă. (Is. 41:10, 13)

În 1946 l-am întâlnit pe Arthur Matthews. Imediat după ce și-a ispășit pedeapsa de trei luni de închisoare ca obiector de conștiință, Arthur i s-a alăturat fratelui său Dennis, care slujea ca pionier special în Hemsworth. Ei învățaseră de mici adevărul de la tatăl lor și se botezaseră în adolescență. După puțin timp, Dennis a fost repartizat în Irlanda, astfel că Arthur a rămas fără partener. Impresionați de conduita și de zelul lui, părinții mei l-au invitat să stea la ei. Când mergeam în vizită la părinți, eu și Arthur ne ofeream să spălăm vasele după ce luam masa. A mai trecut un timp și am început să ne scriem. Apoi, în 1948, Arthur a fost condamnat din nou la trei luni de închisoare. Ne-am căsătorit în ianuarie 1949, având ca obiectiv să rămânem cât mai mult posibil în serviciul cu timp integral. A fost necesar să ne administrăm cu grijă banii, iar ca să câștigăm ceva în plus mergeam în zilele mele de vacanță la cules de fructe. Astfel, cu ajutorul lui Iehova, am putut continua pionieratul.

După aproximativ un an, am fost repartizați în Irlanda de Nord, mai întâi în Armagh, iar apoi în Newry, ambele orașe având o populație predominant catolică. Întrucât prejudecățile religioase erau foarte mari, a trebuit să fim extrem de prudenți și să ne folosim discernământul când le vorbeam oamenilor. Întrunirile se țineau în casa unui cuplu de Martori, la 16 kilometri distanță de locul unde stăteam. De obicei, la întruniri eram cam opt persoane. Uneori eram invitați să rămânem peste noapte. Dormeam pe podea, iar a doua zi luam împreună un mic dejun copios. Ce bucurie este să știu că astăzi, în zona aceea, există mulți Martori!

Fratele meu și soția lui, Lottie, slujeau deja ca pionieri speciali în Irlanda de Nord, iar în 1952 am participat cu toții la un congres de district ținut la Belfast. Un frate ospitalier ne-a cazat pe noi patru, precum și pe fratele Pryce Hughes, care era atunci serv de filială în Marea Britanie. Într-o seară am discutat despre lansarea cărții broșate Calea lui Dumnezeu este iubire, care se adresa în special irlandezilor. Fratele Hughes ne-a vorbit despre cât de dificil era să le predici catolicilor din Republica Irlanda. Frații erau dați afară din casele în care erau cazați și atacați de gloate violente instigate de preoți. „E nevoie de cupluri care să meargă cu mașina personală în toată țara într-o campanie de distribuire a broșurii”, a spus fratele Hughes. a Atunci am răspuns fără ezitare: „Mergem noi!”.

 În Dublin, pionierii puteau locui la „Mama” Rutland, o soră fidelă, care era de mulți ani la adevăr. După ce am stat o vreme la ea și ne-am vândut unele bunuri, toți patru ne-am suit în motocicleta cu ataș a lui Bob și am plecat să căutăm un automobil. Am găsit o mașină la mâna a doua, bine întreținută, și i-am cerut vânzătorului să ne-o aducă acasă, deoarece niciunul dintre noi nu știa să șofeze. Toată seara, Arthur a stat pe pat imaginându-și că era la volan și că schimba vitezele. A doua zi dimineață, în timp ce Arthur încerca să scoată mașina din garaj, a trecut pe la noi o misionară, Mildred Willett (care s-a căsătorit mai târziu cu John Barr). Mildred avea permis de conducere, așa că ne-a dat câteva lecții de șofat. Cu puțin exercițiu, am fost gata de drum.

Următoarea problemă care trebuia rezolvată era cazarea. Am fost preveniți să nu locuim într-o rulotă deoarece împotrivitorii îi puteau da foc. De aceea, am început să căutăm o casă, dar în zadar. În noaptea aceea am dormit toți patru în mașină. A doua zi, tot ce am putut găsi a fost o rulotă cu două paturi mici. Rulota a devenit casa noastră. În mod surprinzător, am întâlnit peste tot fermieri binevoitori pe proprietatea cărora am putut să parcăm rulota. Predicam în teritorii aflate la 16 până la 24 de kilometri distanță de rulotă. După ce ne mutam în altă zonă, ne întorceam să le predicăm proprietarilor pe al căror teren parcaserăm rulota.

Am vizitat toate casele din sud-estul Republicii fără să întâmpinăm prea multă opoziție. Am distribuit peste 20 000 de cărți broșate și am trimis la filiala din Marea Britanie o listă cu numele celor interesați. În prezent, în acea zonă sunt sute de Martori! Ce binecuvântare!

După un timp am fost repartizați în sudul Londrei. La câteva săptămâni de la sosirea noastră în Londra, Arthur a primit un telefon de la filială. Era invitat să înceapă lucrarea de circumscripție chiar a doua zi. După o săptămână de instruire, am plecat în Scoția. Arthur n-a mai avut timp să-și pregătească cuvântările. Dar el era mereu dispus să îndeplinească orice însărcinare în serviciul lui Iehova, oricât de dificilă ar fi fost. Atitudinea lui îmi dădea și mie curaj. Ne-am bucurat din plin de repartiția noastră în lucrarea itinerantă! După anii petrecuți în teritorii nerepartizate, ne simțeam binecuvântați să colaborăm cu atâția frați și surori.

În 1962, Arthur a fost invitat să participe la Școala Galaad. Aveam de luat o decizie importantă, având în vedere că acest curs dura 10 luni. Deși nu-mi era ușor să rămân singură, am considerat că cea mai bună decizie era ca Arthur să accepte acest privilegiu. Întrucât nu mai aveam partener de lucrare, am fost trimisă înapoi în Hemsworth ca pionieră specială. După întoarcerea lui Arthur, un an mai târziu, am fost repartizați în lucrarea de district, teritoriul nostru incluzând Scoția, partea de nord a Angliei și Irlanda de Nord.

În 1964, Arthur a fost numit serv de filială în Republica Irlanda. Ne plăcea foarte mult lucrarea  itinerantă, de aceea, la început, m-a speriat gândul de a merge la Betel. Privind în urmă însă, sunt foarte recunoscătoare pentru privilegiul de a sluji la Betel. Cred că, atunci când accepți o repartiție, chiar dacă nu e ceea ce îți dorești, ești mereu binecuvântat de Iehova. La Betel făceam muncă de birou, lucram la ambalarea publicațiilor, la bucătărie și la curățenie. Pentru un timp am mers și în lucrarea de district, astfel că am putut cunoaște frați din toată țara. Lucrarea de district, precum și faptul de a vedea progresul persoanelor cu care am studiat Biblia ne-au apropiat foarte mult de familia noastră spirituală din Irlanda. Ce binecuvântare!

Primul congres internațional din Irlanda s-a ținut la Dublin, în 1965. b În pofida opoziției întâmpinate pe toate fronturile, congresul a fost un mare succes. Asistența totală a fost de 3 948 de persoane, dintre care 65 s-au botezat. Toți cei care le-au oferit cazare celor 3 500 de delegați veniți din diferite țări au primit scrisori de apreciere. Gazdele i-au lăudat pe delegați pentru conduita lor. Acest eveniment a fost, într-adevăr, un punct de cotitură pentru Irlanda!

Începând din 1966, filiala din Dublin a supravegheat activitatea fraților de pe întreaga insulă, atât a celor din nord, cât și a celor din sud. Această unitate era remarcabilă având în vedere dezbinarea politică și religioasă existentă între nordul și sudul insulei. Am fost încântați să vedem atât de mulți catolici acceptând adevărul și slujind alături de frați care fuseseră înainte protestanți.

Viața noastră s-a schimbat radical în 2011, când filiala din Marea Britanie și cea din Irlanda au fuzionat, iar noi am fost repartizați să slujim la Betelul din Londra. Am primit această veste într-o perioadă în care începusem să-mi fac griji din cauza problemelor de sănătate ale lui Arthur. El a fost diagnosticat cu boala Parkinson. În 20 mai 2015, cel care mi-a fost partener timp de 66 de ani a adormit în moarte.

De atunci încoace, inima mea plânge de durere. Trec prin momente de mâhnire și descurajare. Înainte, Arthur era întotdeauna lângă mine, gata să mă încurajeze. Cât de mult îmi lipsește! Dar, când treci prin încercări atât de grele, te apropii și mai mult de Iehova. De asemenea, am găsit multă alinare văzând cât de iubit a fost Arthur de frați. Am primit scrisori de la prieteni din Irlanda, din Marea Britanie și chiar din Statele Unite. Aceste scrisori, împreună cu încurajarea primită de la fratele lui Arthur, Dennis, de la soția lui, Mavis, precum și de la cele două nepoate ale mele, Ruth și Judy, m-au ajutat mai mult decât pot exprima în cuvinte.

Un verset care mi-a dat multă forță este Isaia 30:18. Aici se spune: „De aceea va aștepta Iehova, ca să vă arate bunăvoință, și de aceea se va ridica el, ca să vă arate îndurare. Căci Iehova este un Dumnezeu al judecății. Fericiți sunt toți cei ce îl așteaptă!”. Gândul că Iehova așteaptă să îndrepte lucrurile și să ne încredințeze sarcini noi și interesante în lumea nouă mă încurajează mult.

Privind în urmă la viața noastră, văd clar cum a îndrumat și a binecuvântat Iehova lucrarea în Irlanda! Mă simt onorată că am putut contribui și eu puțin la progresul spiritual din Irlanda. Categoric, faptul de a face ceea ce ne cere Iehova aduce mereu binecuvântări!