ÎN 1958, la scurt timp după naşterea fiului meu Gary, mi-am dat seama că ceva nu era în regulă cu el. Cu toate acestea, a durat zece luni până când medicii au reuşit să-i pună un diagnostic, care a fost confirmat cinci ani mai târziu de specialiştii din Londra. Când Gary avea nouă ani, am născut-o pe Louise. Imaginaţi-vă ce-a fost în sufletul meu văzând că ea prezenta simptome şi mai grave decât Gary!

„Copiii dumneavoastră suferă de sindromul LMBB. * Din nefericire, această boală nu se vindecă“, mi-au spus cu compasiune medicii. Pe atunci, existau puţine informaţii cu privire la această boală rară. Simptomele includ tulburări de vedere care pot duce la orbire, obezitate, degete în plus la mâini sau la picioare, întârziere mintală, probleme de coordonare a mişcărilor, diabet de tip 2, osteoartrită şi anomalii renale. De aceea, îngrijirea copiilor mei nu avea să fie o sarcină uşoară. Conform unui studiu recent, în Marea Britanie, o persoană din 125 000 suferă de acest sindrom. Mulţi alţii dezvoltă o formă mai uşoară a maladiei.

Am avut ocazia să vorbesc cu Martorii lui Iehova la scurt timp după căsătorie şi am înţeles imediat că ceea ce predau ei era adevărul. Dar pe soţul meu nu-l interesa Biblia. Din cauza serviciului său, trebuia să ne mutăm tot timpul dintr-un loc în altul şi nu reuşeam să merg la întruniri. Cu toate acestea, continuam să citesc din Biblie şi să mă rog lui Iehova. Am găsit multă alinare în cuvintele din Psalmul 9:9, 10, unde se spune: „Iehova va deveni un turn tare pentru cel zdrobit, un turn tare în timpuri de necaz. . . . Tu nu îi vei părăsi nicidecum pe cei ce te caută, o, Iehova!“.

Deoarece fiul meu avea vederea foarte slabă, la vârsta de şase ani, l-am înscris la o şcoală specială cu internat, din sudul Angliei. Deseori, mă suna pentru diverse probleme care îl îngrijorau. M-am folosit de aceste ocazii ca să-l ajut să înţeleagă principiile Bibliei. După câţiva ani de la naşterea Louisei, am fost diagnosticată cu scleroză multiplă şi fibromialgie. Gary s-a întors de la şcoală la 16 ani. Problemele lui de vedere s-au agravat tot mai mult, iar în 1975 a orbit. Doi ani mai târziu, soţul meu ne-a părăsit.

La scurt timp după întoarcerea lui Gary, am început să participăm la întrunirile unei congregaţii care ne-a primit cu multă căldură. În 1974 am reuşit să mă botez. Am apreciat foarte mult ajutorul pe care un bătrân de congregaţie i l-a acordat fiului meu pentru a depăşi transformările pe care le aduce cu sine vârsta adolescenţei. De asemenea, mai mulţi fraţi şi surori mă ajutau la treburile casei. În cele din urmă, cinci dintre ei au devenit îngrijitorii noştri permanenţi, fiind plătiţi de serviciile de asistenţă socială. Această măsură a fost o mare binecuvântare!

Gary a continuat să progreseze spiritualiceşte şi s-a botezat în 1982. Deoarece îşi dorea mult să facă pionierat auxiliar, m-am hotărât să-l susţin în această activitate, astfel că am activat şi eu ca pionieră auxiliară mai mulţi ani. La un moment dat,  supraveghetorul de circumscripţie l-a întrebat pe fiul meu: „Gary, n-ai putea începe pionieratul regular?“. Era exact imboldul de care avea nevoie! În 1990 a fost numit pionier regular.

Gary a suferit două protezări de şold, una în 1999, iar cealaltă în 2008. Însă problemele de sănătate ale fiicei mele erau şi mai grave. Louise s-a născut complet oarbă şi avea un deget în plus la o labă a piciorului. Am înţeles imediat că şi ea suferea de sindromul LMBB. În urma investigaţiilor medicale, s-a constatat că avea afectate şi unele organe interne. De-a lungul anilor, a fost supusă mai multor intervenţii chirurgicale, printre care cinci operaţii la rinichi. Şi ea, şi Gary au diabet.

Louise e conştientă de complicaţiile care pot apărea în timpul operaţiilor. De aceea, vorbeşte dinainte cu chirurgii, cu anesteziştii, precum şi cu cei din conducerea spitalului, explicându-le decizia ei de a accepta doar tratamente fără sânge. Ea se bucură de susţinerea tuturor celor care se îngrijesc cu dăruire de problemele ei de sănătate.

Viaţa noastră gravitează în jurul activităţilor spirituale. Înainte de apariţia mijloacelor electronice, petreceam multe ore citindu-le din Biblie copiilor mei. Acum, cu ajutorul CD-urilor, al DVD-urilor şi al înregistrărilor de pe site-ul www.mr1310.com, fiecare poate asculta oricând capitolele din Biblie pentru săptămâna în curs şi poate da răspunsuri bine pregătite la întrunirile creştine.

Uneori, când face un comentariu la sala Regatului, Gary foloseşte exact cuvintele din publicaţii, pe care le învaţă pe de rost. Dar, când are de ţinut o cuvântare la Şcoala de Serviciu Teocratic, se exprimă liber. În 1995, fiul meu a fost numit slujitor auxiliar. El este mereu ocupat la sala Regatului, întâmpinându-i pe cei care vin la întruniri şi dând o mână de ajutor la sonorizare.

Fraţii îl însoţesc în predicare împingând deseori căruciorul pe care îl foloseşte din cauza artritei. Un frate îl ajută să conducă un studiu cu un domn interesat de adevăr. De asemenea, Gary a încurajat o Martoră care era inactivă de 25 de ani. Şi domnul respectiv, şi sora noastră participă acum la întrunirile congregaţiei.

Când avea nouă ani, Louise a învăţat de la mama mea să tricoteze, iar de la mine şi de la una dintre surorile care o îngrijeau, să brodeze. Deoarece îi place şi acum să tricoteze, ea împleteşte păturici colorate pentru bebeluşii şi pentru persoanele vârstnice din congregaţie. În plus, face felicitări pe care lipeşte diverse ilustraţii. Fraţii şi surorile apreciază mult aceste felicitări. Cam pe la 13 ani, Louise a învăţat să bată la maşină. Acum, cu ajutorul unui computer special pentru orbi, care transformă cuvintele rostite în text, ţine legătura prin e-mail cu prietenii. La vârsta de 17 ani, ea s-a botezat. Cu ocazia campaniilor speciale de predicare, amândouă facem pionierat auxiliar. Ca şi Gary, Louise învaţă pe de rost versete biblice pentru a-şi exprima credinţa în promisiunea lui Dumnezeu de a aduce o lume în care „ochii orbilor se vor deschide“ şi „niciun locuitor nu va spune: «Sunt bolnav»“ (Is. 33:24; 35:5).

Adevărurile preţioase din Cuvântul lui Dumnezeu ne aduc multă bucurie! De asemenea, le suntem recunoscători fraţilor şi surorilor din congregaţie pentru ajutorul lor plin de iubire. Fără ei, ne-am descurca foarte greu! Şi, mai presus de toate, îi mulţumim lui Iehova deoarece ne-a oferit o viaţă plină de sens!