Salt la conţinut

Salt la cuprins

Pescuitul în Marea Galileii

Pescuitul în Marea Galileii

Pescuitul în Marea Galileii

CE PRESUPUNEA munca unui pescar din secolul I, de la ţărmul Mării Galileii? Răspunsul la această întrebare ne ajută să înţelegem mai bine multe relatări consemnate în Evanghelii, cum sunt cele analizate în articolul precedent.

Marea Galileii, ce măsoară aproximativ 21 de kilometri lungime şi 12 kilometri lăţime, este de fapt un lac de apă dulce, foarte bogat în peşte. Oamenii din zonă se ocupă de mult timp cu pescuitul. În vechime, peştele prins aici era vândut şi la Poarta Peştilor din Ierusalim, unde se afla, se pare, o piaţă de peşte (Neemia 3:3).

Apostolul Petru era dintr-un oraş de pe ţărmul Mării Galileii numit Betsaida, nume care înseamnă probabil „Casa Pescarului“. Un alt oraş de pe malul acestui lac era Magadan, sau Magdala. Aici i-a dus Isus pe discipolii săi la ceva timp după ce a mers pe apă (Matei 15:39). Potrivit unei lucrări, numele grecesc al acestui oraş poate fi tradus „Oraşul prelucrării peştelui“. Oraşul era renumit pentru fabricile mari de prelucrare a peştelui, unde peştele autohton era uscat şi sărat sau marinat. Aici se obţinea şi un sos ce era păstrat în vase de lut numite amfore. Produsele erau ambalate, iar apoi livrate, după cât se pare, în tot Israelul şi chiar mai departe.

Aşadar, prinderea, prelucrarea şi comercializarea peştelui constituiau o adevărată industrie în Galileea din zilele lui Isus. De aceea, am putea trage cu uşurinţă concluzia că aceste activităţi aduceau beneficii economice multor oameni din zonă. Însă lucrurile nu au stat neapărat aşa. Pescuitul „nu era «o afacere particulară profitabilă» cum şi-ar putea imagina cititorul de azi al Noului Testament“, remarcă un erudit. Era „o afacere controlată de stat, ce aducea cu adevărat profit numai unui grup privilegiat“.

Ca tetrarh, sau principe, al Galileii numit de Roma, Irod Antipa controla drumurile, porturile, resursele naturale, precum minele, pădurile, terenurile agricole şi bazinele piscicole, de pe tot teritoriul provinciei. Irod obţinea venituri substanţiale din taxele impuse asupra exploatării acestor resurse. Deşi nu avem prea multe informaţii despre politicile de colectare a taxelor în Galileea secolului I, probabil că politica fiscală a lui Irod nu se deosebea prea mult de cea a guvernatorilor din perioada elenistică sau a guvernatorilor romani ai altor provincii orientale. Se pare că aproape tot profitul obţinut din activităţile economice şi din exploatarea resurselor naturale ajungea la cei bogaţi, nu la oamenii de rând, care munceau.

Povara taxelor

În zilele lui Isus, cele mai bune pământuri din Galileea aparţineau casei regale. Acestea erau împărţite în domenii mari, din care Irod Antipa dăruia loturi demnitarilor şi altor beneficiari. Luxul în care trăia Irod, ambiţioasele sale proiecte de construcţie, sistemul administrativ complicat şi privilegiile pe care le acorda prietenilor săi sau unor oraşe presupuneau costuri enorme, pe care le suportau supuşii. Se spune că povara taxelor şi impozitelor apăsa greu pe umerii oamenilor de rând.

Irod deţinea monopolul absolut asupra exploatării apelor interne. Astfel, pescuitul era controlat ca parte a unei afaceri de proporţii a casei regale sau de cei ce primiseră în dar proprietăţi de la rege. În zonele aflate sub directa administraţie regală, concesionarii, sau şefii încasatorilor de impozite, — oameni înstăriţi care cumpăraseră la licitaţie dreptul de a colecta taxe şi impozite — puteau încheia contracte cu pescarii prin care le acordau acestora autorizaţie de pescuit. Unii exegeţi ai Bibliei sunt de părere că, întrucât biroul de încasator al lui Matei se afla în Capernaum, un centru important al pescuitului în Marea Galileii, el lucra pentru aceşti şefi ca „administrator [local] al drepturilor regale de pescuit“. *

Dovezi din secolul I şi al II-lea î.e.n. arată că, în Palestina, taxele şi impozitele se plăteau adesea în natură, nu în bani. Astfel, unii pescari dădeau în schimbul dreptului de a pescui între 25 şi 40 la sută din cantitatea de peşte pe care o prindeau. Potrivit unor documente antice, pescuitul a rămas monopol de stat, supravegheat de inspectori, cel puţin în unele zone aflate sub administraţie romană. În Pisidia exista un fel de poliţie a pescuitului, care se asigura că nimeni nu pescuia fără autorizaţie şi că pescarii îşi vindeau marfa doar intermediarilor, sau cumpărătorilor cu ridicata, autorizaţi, a căror activitate era, de asemenea, controlată de stat şi supusă impozitării.

Acest sistem opresiv de control şi de impozitare avea ca rezultat, aşa cum spunea un erudit, „mari profituri pentru rege sau pentru deţinătorul proprietăţii, dar profituri foarte mici pentru pescari“. Aceeaşi situaţie exista şi în celelalte sectoare economice. Deşi plătirea taxelor şi impozitelor a fost întotdeauna considerată o povară, ostilitatea faţă de încasatorii de impozite, care reiese din Evanghelii, a fost fără îndoială amplificată de necinstea şi lăcomia celor ce se îmbogăţeau extorcând tot ce puteau de la oamenii de rând (Luca 3:13; 19:2, 8).

Pescarii în Evanghelii

Din Evanghelii aflăm că Simon Petru avea o afacere cu peşte împreună cu alţi pescari. Cei care au venit să-l ajute să scoată plasele de pescuit în care prinsese în mod miraculos o mare cantitate de peşte erau ‘tovarăşii săi din cealaltă barcă’ (Luca 5:3–7). Unii erudiţi arată că „pescarii puteau să se asocieze într-un fel de cooperative . . . ca să liciteze pentru contracte sau pentru obţinerea dreptului de pescuit“. Probabil că în acest mod au obţinut autorizaţie pentru afacerea lor cu peşte fiii lui Zebedei, Petru, Andrei şi partenerii lor.

Scripturile nu specifică dacă aceşti pescari galileeni erau proprietarii bărcilor şi ai echipamentului pe care îl foloseau. Unii consideră că aşa au stat lucrurile. De fapt, se spune că Isus s-a urcat într-o barcă, ce era „a lui Simon“ (Luca 5:3). Însă, într-un articol de specialitate, se arată că „este cel puţin posibil ca bărcile să fi fost proprietatea concesionarilor şi să fi fost date în folosinţă «cooperativei»“. Indiferent cum au stat lucrurile, munca pescarilor nu era deloc uşoară. Scripturile îi prezintă pe Iacov şi pe Ioan reparându-şi plasele. De asemenea, se crede că pescarii trebuiau să negocieze preţul cu care-şi vindeau marfa şi, după caz, să angajeze lucrători cu ziua.

Aşadar, munca pescarului galileean din secolul I presupunea mult mai mult decât ne-am fi gândit. Afacerea cu peşte era parte a unui sistem complex de relaţii economice. Cunoscând aceste detalii, înţelegem mai bine relatările din Evanghelii şi cuvintele lui Isus despre pescuit şi pescari. Totodată ne dăm seama ce credinţă puternică au dovedit Petru, Andrei, Iacov şi Ioan, pentru care pescuitul era mijlocul de câştigare a existenţei. Indiferent care a fost situaţia lor economică atunci când i-a chemat Isus, ei au fost gata să renunţe la meseria lor, sursa lor sigură de venit, pentru a deveni „pescari de oameni“ (Matei 4:19).

[Notă de subsol]

^ par. 9 Se pare că apostolul Petru s-a mutat din Betsaida în Capernaum, unde avea o afacere cu peşte împreună cu Andrei, fratele lui, şi cu fiii lui Zebedei. Şi Isus a locuit o vreme în Capernaum (Matei 4:13–16).

[Harta de la pagina 25]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Lacul Hula

Betsaida

Capernaum

Magadan

Marea Galileii

Ierusalim

Marea Moartă

[Provenienţa fotografiei]

Todd Bolen/Bible Places.com

[Provenienţa fotografiei de la pagina 26]

Todd Bolen/Bible Places.com