AFARĂ se lasă întunericul. Iosif stă în grădina casei sale şi priveşte curmalii şi alţi pomi fructiferi, precum şi iazurile pline cu plante acvatice. În depărtare, dincolo de zidul care înconjoară grădina, se înalţă palatul faraonului. Din casă se aud sunete răzleţe. Manase şi frăţiorul său, Efraim, se joacă. Iosif îşi imaginează cum soţia sa râde cu duioşie de giumbuşlucurile copiilor. Zâmbeşte. Ştie că este un om binecuvântat.

Iosif i-a pus fiului său întâi născut numele Manase, care înseamnă „Cel ce face să uiţi” (Geneza 41:51). Fără îndoială, binecuvântările primite de la Dumnezeu alinaseră durerea pe care o simţea ori de câte ori se gândea la ţinuturile natale, la fraţii şi la tatăl lui. Ura fraţilor săi mai mari îi schimbase viaţa. Aceştia se năpustiseră asupra lui, plănuiseră să-l ucidă şi apoi îl vânduseră ca sclav unor negustori ambulanţi. Apoi viaţa lui a luat mai multe întorsături. Aproape doisprezece ani fusese sclav şi deţinut. În închisoare stătuse un timp în obezi de fier. Dar situaţia lui se schimbase radical: acum era, după faraon, al doilea conducător al puternicei naţiuni a Egiptului! *

Iosif văzuse împlinirea evenimentelor prezise de Iehova. Aşa cum fusese profeţit, Egiptul avusese şapte ani de belşug, iar Iosif supraveghease strângerea în hambare a surplusului de cereale. În acea perioadă, soţia sa, Asenat, îi născuse doi fii. Totuşi, şi acum gândul lui Iosif zbura la familia lui, aflată la sute de kilometri depărtare, îndeosebi la fratele său mai mic, Beniamin, şi la iubitul său tată, Iacob. Ar fi vrut să ştie cum o duceau şi dacă erau sănătoşi. Probabil că se întreba dacă fraţii săi mai mari erau la fel de violenţi sau dacă nedreptatea care îl separase de familia lui va fi reparată vreodată.

Dacă şi pacea familiei tale a fost tulburată la un moment dat de gelozie, de trădare sau de ură, înseamnă că ai ceva în comun cu Iosif. Ce putem învăţa de la Iosif, care, dând dovadă de credinţă, a avut grijă de familia sa?

Iosif a fost foarte ocupat, astfel că anii au trecut repede. Aşa cum prezisese Iehova în visul pe care i-l dăduse faraonului, după cei şapte ani de belşug lucrurile s-au schimbat radical. Recoltele erau compromise! La scurt timp după aceea, foametea a lovit toate ţările vecine. Dar, potrivit Bibliei, „în toată ţara Egiptului se găsea pâine” (Geneza 41:54). Fără îndoială, prezicerile pe care le făcuse Iosif sub inspiraţie divină şi exemplul său de bun organizator le-au fost de mare ajutor egiptenilor.

Probabil că aceştia s-au simţit datori faţă de Iosif şi au lăudat calităţile sale de bun organizator. Însă Iosif n-a vrut să-şi atribuie niciun merit, ci a dorit ca laudele să-i fie aduse lui Iehova, Dumnezeul său. Dacă suntem dispuşi să ne folosim cu  umilinţă aptitudinile pentru a-i sluji lui Dumnezeu, el ne poate oferi ocazii de a le folosi într-un mod la care poate că nici nu ne-am gândit.

Dar, după un timp, şi egiptenii au rămas fără alimente. Când au strigat la faraon după ajutor, el le-a spus: „Duceţi-vă la Iosif şi faceţi ce vă va spune el”. Drept urmare, Iosif a deschis hambarele unde fusese depozitat surplusul de cereale, iar poporul a cumpărat cât a avut nevoie (Geneza 41:55, 56).

Însă oamenii din ţările vecine se aflau într-o situaţie critică. La sute de kilometri depărtare, în Canaan, familia lui Iosif suferea de foame. Auzind că în Egipt erau grâne, bătrânul Iacob le-a spus fiilor săi să coboare în această ţară şi să cumpere alimente (Geneza 42:1, 2).

Iacob a trimis zece dintre fiii săi, fără Beniamin. Deşi trecuseră mulţi ani, el îşi aducea bine aminte ce se întâmplase cu iubitul său fiu Iosif când îl trimisese singur la fraţii săi mai mari. Atunci îl văzuse ultima dată. Fiii săi mai mari îi aduseseră veşmântul elegant al lui Iosif – un semn al iubirii şi al aprecierii tatălui său – rupt şi plin de sânge. Aceştia l-au făcut pe vârstnicul lor tată să creadă că Iosif fusese mâncat de animale sălbatice (Geneza 37:31-35).

După o călătorie lungă, fiii lui Iacob au ajuns în Egipt. Când au întrebat dacă puteau să cumpere grâne, au fost îndrumaţi spre un înalt funcţionar pe nume Ţafnat-Paneah (Geneza 41:45). Văzându-l, nici n-au bănuit că era Iosif. Pentru ei, bărbatul din faţa lor era un conducător egiptean de rang înalt, care putea să-i ajute. În semn de respect, ei „s-au plecat înaintea lui, cu feţele până la pământ” (Geneza 42:5, 6).

Spre deosebire de fraţii săi, Iosif i-a recunoscut imediat! Mai mult decât atât, când i-a văzut plecându-se înaintea lui, i-au venit în minte imagini din copilărie. Relatarea spune că „Iosif şi-a amintit visele” pe care le primise în copilărie de la Iehova. Acele vise preziceau un timp când fraţii săi aveau să se plece adânc înaintea lui, exact aşa cum se întâmpla în clipa aceea (Geneza 37:2, 5-9; 42:7, 9). Ce avea să facă Iosif? Să-i îmbrăţişeze? Să se răzbune?

Iosif ştia că nu trebuia să cedeze în faţa impulsurilor de moment, oricare ar fi fost acestea. Cu siguranţă, Iehova era cel care făcuse posibilă această întâlnire. În joc era scopul său. El promisese că va face din urmaşii lui Iacob o naţiune puternică (Geneza 35:11, 12). Dar, dacă fraţii lui erau în continuare violenţi, egoişti şi fără scrupule, efectele pe termen lung puteau fi dezastruoase. În plus, reacţionând impulsiv, Iosif ar fi putut strica echilibrul fragil care exista în familia lui, punându-i în pericol pe tatăl său şi pe Beniamin. Mai trăiau ei oare? Iosif a decis să nu-şi dezvăluie identitatea şi să-i pună la încercare pe fraţii săi pentru a vedea dacă se schimbaseră. Abia  după aceea putea să-şi dea seama care era voinţa lui Iehova.

Probabil că nu te vei afla niciodată într-o situaţie asemănătoare. Totuşi, în prezent, neînţelegerile şi dezbinările în sânul familiei sunt la ordinea zilei. Când trecem prin astfel de încercări, am putea avea tendinţa să dăm frâu liber impulsurilor imperfecte. Totuşi, este mult mai înţelept să imităm exemplul lui Iosif şi să încercăm să discernem cum vrea Dumnezeu să rezolvăm lucrurile (Proverbele 14:12). Să nu uităm că este important să fim în pace cu membrii familiei, dar şi mai important este să fim în pace cu Iehova şi cu Fiul său (Matei 10:37).

Pentru a afla ce era în inima fraţilor săi, Iosif i-a pus la încercare de mai multe ori. Mai întâi le-a vorbit cu asprime, prin intermediul unui interpret, acuzându-i că erau spioni. Apărându-se, ei i-au vorbit lui Iosif despre familia lor, menţionând un amănunt important, şi anume că aveau un frate mai mic acasă. Auzind aceasta, Iosif a încercat să-şi ascundă emoţia. Era bine fratele său mai mic? Acum ştia ce avea de făcut. El le-a zis: „Iată cum veţi fi puşi la încercare”, după care le-a spus că voia să-l vadă pe fratele lor mai mic. Ulterior a fost de acord să-i lase să se întoarcă acasă şi să-l aducă pe fratele lor mai mic, cu condiţia ca unul dintre ei să rămână ostatic în Egipt (Geneza 42:9-20).

În timp ce fraţii lui se sfătuiau, fără să ştie că Iosif îi înţelegea, aceştia se învinovăţeau pentru păcatul îngrozitor pe care îl comiseseră cu douăzeci de ani mai înainte. Ei spuneau: „Fără îndoială, suntem vinovaţi faţă de fratele nostru, căci am văzut necazul sufletului său, când ne implora să-i arătăm îndurare, dar nu l-am ascultat. De aceea a venit necazul acesta peste noi”. Întrucât înţelegea cuvintele lor, Iosif a trebuit să se retragă pentru a nu fi văzut plângând (Geneza 42:21-24). El ştia însă că adevărata căinţă presupune mult mai mult decât un sentiment de părere de rău cu privire la consecinţele unei fapte rele. De aceea i-a pus în continuare la încercare.

Iosif le-a dat voie să se întoarcă acasă, iar pe Simeon l-a oprit. De asemenea, a poruncit ca în saci să fie ascunşi banii cu care fuseseră plătite alimentele. Fraţii lui au ajuns acasă şi l-au convins cu mare greutate pe Iacob să-l lase pe Beniamin să-i însoţească în Egipt. Când au ajuns în Egipt, ei i-au spus slujitorului lui Iosif că-şi găsiseră banii în bagaje şi chiar s-au oferit să plătească întreaga sumă datorată. Deşi intenţia lor era lăudabilă, Iosif a vrut să afle cum gândeau ei cu adevărat. A dat un ospăţ pentru ei, ascunzându-şi bine emoţiile la vederea lui Beniamin. După aceea i-a trimis acasă, încărcaţi cu alimente. Însă, de data aceasta, a ascuns un pahar de argint în bagajul lui Beniamin (Geneza 42:26–44:2).

Apoi Iosif şi-a continuat planul. Le-a poruncit slujitorilor lui să-i urmărească pe fraţii săi, să-i aresteze şi să-i acuze că furaseră acel pahar. Când paharul a fost găsit în bagajul lui Beniamin, s-au întors cu toţii la Iosif. Acum Iosif avea ocazia să afle ce fel de bărbaţi erau fraţii lui. Iuda a fost purtătorul lor de cuvânt. El a implorat îndurare şi chiar a spus că toţi unsprezece erau dispuşi să rămână sclavi în Egipt. Iosif a replicat că numai Beniamin trebuia să rămână sclav în Egipt şi că ceilalţi puteau să plece (Geneza 44:2-17).

La auzul acestor cuvinte, Iuda a sărit ca ars: „Numai el a mai rămas de la mama lui, iar tatăl lui îl iubeşte”. Aceste cuvinte trebuie să-l fi mişcat pe Iosif, deoarece el era fiul mai mare al Rahelei, soţia iubită a lui Iacob, care murise la naşterea lui Beniamin. Bineînţeles că Iosif, la fel ca tatăl său, îşi amintea cu drag de Rahela. Având aceeaşi mamă, Iosif ţinea foarte mult la Beniamin (Geneza 35:18-20; 44:20).

Iuda a continuat să-l implore pe Iosif să nu-l facă sclav pe Beniamin şi chiar s-a oferit să fie făcut sclav în locul lui. Apoi a încheiat cu următoarele cuvinte sfâşietoare: „Dacă băiatul nu este cu mine, cum aş putea să urc la tatăl meu şi să văd nenorocirea care-l va ajunge pe tatăl meu?”  (Geneza 44:18-34). Aceasta era într-adevăr dovada că Iuda se schimbase mult. Pe lângă faptul că regreta ceea ce făcuse, el a manifestat empatie, altruism şi compasiune.

Iosif nu s-a mai putut stăpâni şi a dat frâu liber emoţiilor care îl înăbuşeau. După ce le-a cerut tuturor slujitorilor să plece, a izbucnit în hohote de plâns, care s-au auzit până la palatul faraonului. Apoi le-a spus cine era: „Eu sunt Iosif, fratele vostru”. El şi-a îmbrăţişat fraţii care îl priveau încremeniţi şi le-a spus cu bunătate că îi iertase pentru tot ceea ce îi făcuseră (Geneza 45:1-15). În felul acesta, Iosif a reflectat dispoziţia lui Iehova de a ierta cu generozitate (Psalmul 86:5). Facem şi noi la fel?

După ce a aflat motivul zarvei din casa lui Iosif, faraonul i-a cerut lui Iosif să-şi aducă tatăl în Egipt împreună cu întreaga familie. N-a trecut mult şi Iosif l-a revăzut pe iubitul său tată. Plângând, Iacob a spus: „Acum pot să mor, pentru că eşti încă în viaţă şi ţi-am văzut faţa!” (Geneza 45:16-28; 46:29, 30).

După ce s-a mutat în Egipt, Iacob a mai trăit 17 ani, suficient de mult ca să rostească binecuvântări profetice pentru cei 12 fii ai săi. Lui Iosif, cel de-al unsprezecelea fiu, i-a dat o porţie dublă, care i se cuvenea de obicei întâiului născut. Două dintre triburile lui Israel aveau să se tragă din el. Dar ce putem spune despre Iuda, al patrulea fiu al lui Iacob, care i-a întrecut pe fraţii săi în ce priveşte căinţa? El a primit o mare binecuvântare: Mesia avea să se nască din linia lui! (Geneza, capitolele 48, 49)

Când Iacob a murit la vârsta de 147 de ani, fraţii lui Iosif s-au temut ca nu cumva fratele lor aflat într-o poziţie înaltă să se răzbune pe ei. Însă Iosif le-a răspuns cu iubire, asigurându-i că, întrucât scopul lui Iehova fusese ca familia lor să se mute în Egipt, fraţii lui nu mai aveau motive să se gândească la cele întâmplate în trecut. Apoi a pus o întrebare surprinzătoare: „Sunt eu oare în locul lui Dumnezeu?” (Geneza 15:13; 45:7, 8; 50:15-21). Iosif îl considera pe Iehova Judecătorul perfect. Prin urmare, cine era el să-i pedepsească pe cei pe care Iehova îi iertase? (Evrei 10:30)

Îţi este greu să ierţi? Poate că da, mai ales când cineva ţi-a făcut rău în mod intenţionat. Dar, dacă îi iertăm din inimă pe cei ce se căiesc cu adevărat, vom contribui la vindecarea multor răni, inclusiv a propriei răni. În felul acesta vom imita credinţa lui Iosif şi mai ales exemplul Tatălui său îndurător, Iehova.